Tema 7. Gestiunea pasivelor bancare

Tema 7. Gestiunea pasivelor bancare
(Programa analitică)
1. Gestiunea capitalului bancar propriu
2. Gestiunea resurselor atrase
3. Garantarea depozitelor bancare

Resursele bancare
Resursele băncilor sunt constituite din resurse proprii şi resurse atrase.
Din punct de vedere al gradului de stabilitate, resursele proprii cuprind resurse stabile, care
pot fi plasate pe termen lung şi resurse temporare – care pot fi plasate pe termen foarte scurt şi scurt.
Resursele atrase constituie partea cea mai activă din resursele băncii, pe seama acestora
banca putându-şi îndeplini funcţia de investiţie, de plasament, resursele proprii având o pondere
nesemnificativă în plasamentele băncii.
1. Gestiunea capitalului bancar propriu
Resursele proprii
Capitalul bancar joacă un rol important începând cu constituirea băncii şi continuând cu
perioada de funcţionare până la lichiditate. Datorită acestui rol în ultimii ani capitalul a devenit
punctul esenţial al managementului bancar.
Din punt de vedere teoretic, capitalul bancar îndeplineşte următoarele funcţii:
-

protejează deponenţii în eventualitatea insolvabilităţii şi lichidării băncii;

-

absoarve pierderile neanticipate pentru a menţine încrederea, astfel ca, în condiţii de

stres, banca să-şi poată continua activitatea;
-

serveşte la achiziţionarea de clădiri şi echipamente pentru desfăşurarea activităţii;

-

serveşte ca o limită impusă (Norma Cooke) pentru expansiunea nejustificată a

activelor.
După 1970 evoluţia capitalului bancar s-a caracterizat prin două tendinţe:
-

diminuarea relativă a capitalului bancar, în sensul scăderii ponderii acestuia

în totalul bilanţier al băncilor, contribuind la creşterea ratei rentabilităţii financiare a băncii
prin efectul de levier, generat de îndatorare;
-

diversificarea capitalului bancar, generată de dereglementarea cadrului

normativ şi de inovaţiile financiare, contribuind la adecvarea modului de atragere a resurselor
pentru acoperirea nevoilor de plasament ale băncilor.
Capitalul bancar desemnează fondurile pe care banca le poate folosi pentru finanţarea unor
operaţiuni pe termen nelimitat, în funcţie de modul de procurare evidenţiindu-se două forme:
a)

capitalul bancar în sens restrâns (fondurile proprii ale societăţii bancare)

reprezintă forma clasică, tradiţională, cuprinzând:
-

capitalul social (vărsat)
1

-

profitul nerepartizat

-

fondurile bancare proprii (constituite conform legislaţiei).

Sursele acestui capital sunt interne (reinvestirea profitului) sau externe (emisiunea publică
sau privată de acţiuni). Valoarea capitalului se stabileşte la valoarea contabilă, la valoarea nominală
(de emisiune) sau la valoarea de piaţă. Această formă de capital poate fi divizată în două categorii:
capitalul propriu şi capitalul suplimentar (stabilit ca un procent din cel propriu) şi cuprinde fondul de
risc, rezervele din reevaluarea activelor şi datoriei subordonate;
b)

alte forme de capital, concretizate îndeosebi în acţiunile preferenţiale şi datoria

subordonată.
Menţinerea riscului de capital la un nivel rezonabil şi respectarea normelor de solvabilitate

bancară reclamă planificarea necesarului de capital şi integrarea acesteia în planificarea financiară
globală a băncii.
Planificarea necesarului de capital social implică realizarea prealabilă a următoarelor
operaţiuni:
-

analiza performanţelor anterioare şi a stării actuale ale băncii, calculându-se principalii
indicatori de rentabilitate şi de risc;

-

elaborarea de prognoze referitoare la variabilele esenţiale ale băncii, sub forma de scenarii
care includ ipoteze referitoare la condiţiile de piaţă, evoluţia politicii monetare etc.;

-

prognozarea bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, pe baza valorilor medii anuale, în
cadrul unor scenarii alternative;

-

prognozarea nevoii globale de capital, utilizând metoda reziduală.
După parcurgerea acestor etape, se stabileşte structura optimă a capitalului bancar, în funcţie

de evoluţia pieţelor şi a reglementărilor bancare, factorii principali care influenţează structura
capitalului bancar fiind: destinaţia capitalului bancar şi gradul de îndatorare a băncii.
Destinaţia capitalului bancar este complexă şi necuantificabilă, având în vedere funcţiile
capitalului: protecţia creditorilor băncii, absorbirea unor pierderi, finanţarea investiţiilor în
imobilizări, plafonarea creşterii băncii, însă esenţială rămâne menţinerea încrederii publicului, care
asigură succesul unei bănci.
Gradul de îndatorare, ca factor al rentabilităţii, exercită o presiune puternică asupra nivelului
relativ al capitalului bancar, în sensul diminuării acestuia. Creşterea gradului de îndatorare este însă
limitată de unii factori, precum: prudenţa creditorilor, acţionând prin intermediul pieţei; cursul
acţiunilor bancare, care poate scădea în cazul perceperii supraîndatorării băncii ca factor de risc;
reglementările autorităţilor bancare, care pot limita, prin penalizare, creşterea gradului de îndatorare.
Este dificil de stabilit un optim al mărimii capitalului bancar, acesta depinzând de talia
băncii, de diversificarea plasamentelor, de politicile manageriale,de încrederea partenerilor.
2

În vederea satisfacerii nevoilor de capital, managementul bancar trebuie să considere

următoarele elemente:
-

reglementările bancare privind capitalul

-

posibilităţile băncii de creştere a capitalului.
Reglementarea bancară a capitalului propriu

Din punct de vedere practic, adecvarea capitalului presupune stabilirea convenţională a
nivelului minim de capital, în funcţie de anumiţi parametri ce reflectă dimensiunea activităţii băncii
şi a riscurilor asociate.
Această măsură restrictivă, acceptată pe plan internaţional, nu îşi propune o acoperire totală
a factorilor de risc, fapt care ar conduce la un blocaj operaţional, ci doar să asigure o corelaţie între
beneficiile obtenabile şi pierderile potenţiale datorate asumării unui anumit nivel de risc.
Obiectivul reglementării este promovarea stabilităţii şi a siguranţei sistemului financiar –
bancar prin intermediul normelor prudenţiale şi prin măsuri de supraveghere in scopul reducerii
riscurilor.
După sfera de cuprindere, definim norme naţionale şi norme internaţionale.

Reglementarile naţionale urmăresc trei obiective:


protecţia depunătorilor impotriva riscului de faliment;



siguranţa sistemelor de plăţi şi compensări;



prevenirea riscului sistemic.

Reglementările internaţionale vizează prevenirea riscului sistemic global şi armonizarea
concurenţei de pe piaţa bancară.
a) Primul Acord de la Basel
In 1988, la Basel1 s-a considerat capitalul drept un mijloc de a contrabalansa pierderile, un
instrument de reducere a riscurilor şi de a da incredere deponenţilor şi asigurătorilor. Contribuţia
esenţială pe care o aduce primul acord de la Basel, devenit efectiv in 1992, este aceea a unui capital
minim definit in funcţie de riscuri, din perspectiva solvabilităţii. Textul acordului de la Basel a fost

aplicat in UE sub denumirea de norma de solvabilitate europeană.
De la adoptarea acordului in 1988, numit şi norma Cooke, după numele iniţiatorului ei,
putem distinge două faze:


1988-1993: abordarea standard şi rigidă;



după 1993: introducerea disciplinei de piaţă şi a modelelor interne ca variabile ale

acordului.

1

Basel (in germana), Bale (in franceza), Basilea (in italiana) sau Basle (in engleza) desemneaza aceeaşi localitate,
respectiv oraşul elveţian in care işi are sediul Banca Reglementelor Internaţionale (BRI).
3

Acordul din 1988 impune băncilor din ţările dezvoltate un capital egal cu minim 8% din

volumul activelor ajustate in funcţie de riscuri.
Capitalul, coform acordului, este compus din:


capitaluri proprii de bază numite şi tier I;



capitaluri complementare sau tier II.

Tier I cuprinde capital social şi rezerve, din care se deduc pierderile din anul curent,
viitoarele restituiri de taxe şi impozite şi activele intangibile (fondul de comerţ).
Tier II cuprinde in upper tier II provizioanele şi rezervele din reevaluare, iar in lower tier II
datoria subordonată.
Capitalurile de bază trebuie să reprezinte 4% din riscurile ponderate, iar activele bilanţiere
sunt repartizate in patru categorii de riscuri: 0%, 20%, 50%, 100%.
Activele extrabilanţiere trebuie convertite in echivalent credit, apoi inserate in categoria de
risc adecvată.
Acordul a fost amendat in 1996 pentru a corespunde noilor realităţi legate de inovaţiile
financiare. Este introdus principiul imobilizării capitalului pentru a face faţă riscurilor de pierdere din

operaţiuni de pe pieţele financiare.
Reglementarea reprezintă un domeniu in continuă evoluţie, care se adaptează noilor realităţi
ale economiei globale.
Conceperea noului acord (Basel II) ţine seama de autodisciplina băncilor şi de capacitatea
lor de a gestiona riscurile in timp real.
Noul acord se va ancora pe trei piloni:


Pilonul 1 este capitalul minim → obiectivul este de a corela cat mai bine capitalul

bancar cu riscurile asumate.


Pilonul 2 corespunde metodologiei de supraveghere → obiectivul reţinut constă in

intervenţia cand nivelul de capital cerut nu acoperă in mod suficient riscul asumat.


Pilonul 3 vizează disciplina de piaţă → obiectivul constă in reducerea asimetriilor

existente pe piaţă.
Basel II se adresează, in primul rand, băncilor active pe plan internaţional: holdinguri
bancare, grupuri bancare integrate, precum şi tuturor activităţilor financiare reglementate sau nu pană
acum de primul acord. Sunt excluse activităţile de asigurare şi participările minoritare.
Pentru primul pilon se menţine cerinţa unui prag minim de solvabilitate de 8% determinat
ca raport intre fondurile proprii şi ansamblul riscurilor asumate de bancă.
Calculul riscului de credit devine mult mai elaborat ca urmare a modificării coeficienţilor de
ponderare a riscurilor care nu mai depind de natura juridică a imprumuturilor, ci de calitatea acestora.

4

Evaluarea riscurilor de piaţă rămane neschimbată in raport cu amendamentul din 1996 şi se propune
pentru prima dată o cerinţă de capital pentru acoperirea riscurilor operaţionale:
Total capital
Active ponderatein functie de riscul de credit  Active ponderatein functie de riscul de tara  Pierderi potentiale din riscul operational

In care ponderile corespunzătoare claselor de active sunt:
-

1, pentru numerar, titluri de stat şi ale administraţiei locale (risc 0);

-

0.8, pentru plasamente pe piaţa interbancară (risc 20%);

-

0.5, pentru creanţe garantate prin ipoteci şi leasing imobiliar (risc 50%);

-

0, pentru alte categorii de creanţe (risc 100%).

In acelaşi mod, se procedează la convertirea în credite echivalente a angajamentelor rezultând din
operaţiuni extrabilanţiere, unde se folosesc următorii coeficienţi:
-

0.8, pentru scrisorile de credit comercial (risc 20%);

-

0.5, pentru facilităţi de emitere a obligaţiunilor şi angajamente de creditare de peste un an
(risc 50%);

-

0, pentru garanţii de credit şi convenţii tip REPO (risc 100%).
Al doilea pilon, relativ la controlul bancar, nu reprezintă o noutate deoarece autorităţile

monetare supravegheau deja aplicarea ratei de solvabilitate in majoritatea ţărilor, iar enunţarea
acestui principiu este de natură să intărească rolul băncilor centrale naţionale.
Cel de-al treilea pilon este in prezent cel mai puţin dezvoltat dintre toate. Principala sa
cerinţă o constituie difuzarea eficace şi rapidă a informaţiilor despre pierderile instituţiilor financiare.
Tabelul 1. Principalele propuneri ale noului Acord
Pilonul 1 – cerinţe
Pilonul 2 – procesul
minime de fonduri
de supraveghere
proprii
- Volumul fondurilor proprii - Solvabilitatea trebuie să
trebuie să se situeze la un nivel corespundă profilului de risc;
acceptabil;
- Supraveghetorii trebuie să
- Evaluarea riscurilor se face evalueze calitatea modelelor de
prin prisma ratingurilor interne gestionare a riscurilor;
şi externe;
- Deţinerea de fonduri proprii
- Luarea in calcul a riscurilor trebuie să depăşească nivelurile
operaţionale.
minime.
Sursa: Prelucrare după noul proiect de acord, BRI, 2001.

Pilonul 3 – disciplina de
piaţă
Băncile trebuie să comunice
informaţii despre:
- nivelul fondurilor proprii;
- practicile de gestionare a
riscurilor;
- profilul de risc.

In comparaţie cu primul acord, Basel II aduce o serie de inovaţii care privesc:


incurajarea băncilor de a-şi utiliza propriile modele interne de evaluare a



introducerea disciplinei de piaţă ca factor de apreciere a expunerilor;



sensibilitate la marile riscuri;

riscului;

5

 8%



promovarea siguranţei şi stabilităţii sistemului financiar internaţional prin

menţinerea unui capital reglementar in sistem;


dezvoltarea unei concurenţe bancare echitabile;



abordarea globală a riscurilor;



dezvoltarea unor metode care să cuantifice cat mai corect riscul asumat de

fiecare instituţie bancară in parte;


cei trei piloni pe care se sprijină acordul formează un ansamblu indisociabil.

In funcţie de aria de competenţă, fiecare autoritate de reglementare va controla existenţa şi
fiabilitatea metodelor interne de monitorizare a riscurilor astfel incat capitalul să fie menţinut la un
nivel acceptabil in raport cu angajamentele asumate.
Principiile de supraveghere, aşa cum se regăsesc ele in spiritul viitorului acord, sunt
următoarele:


fiecare bancă trebuie să dispună de o metodologie clară şi avizată de

determinare a capitalului cerut de noul acord in legatură cu profilul de risc asumat;


autorităţile de supraveghere vor trebui să vegheze asupra calităţii modelelor

destinate evaluarii capitalului minim de către fiecare bancă;


băncilor le este recomandat să aibă in vedere un surplus de capital pentru

activităţile a căror dependenţă de ciclul economic este marcantă;


băncile centrale trebuie să controleze in permanenţă nivelul minim de capital.

O atenţie deosebită este acordată de noul acord comunicării bancare. Politica de comunicare
a băncilor trebuie să se caracterizeze printr-o mai mare transparenţă şi frecvenţă in direcţia pieţelor
financiare şi a publicului.
In catul în care băncile sunt în situaţia de a excede normelor de adecvare a capitalului ele au
la îndemână mai multe alternative :
Cea mai comodă alternativă, nu întotdeauna uşor de realizat, este restructurarea
portofoliului de active, în ideea convertirii creanţelor cu risc ridicat în elemente de activ fără risc, sau
cu risc scăzut. Avem în vedere, în acest sens, operaţiunile de titularizare, de lichidizare şi alte forme
de reducere a riscului de credit (garanţii suplimentare, convertire în contracte de leasing ş. a.).
O a doua modalitate de conformare priveşte diminuarea globală a activului, în contextul
prezervării fondurilor proprii, alături de reducerea volumului operaţiunilor extrabilanţiere.
In ultimă instanţă, dar cea mai certă variantă, se va proceda la majorarea capitalului, fie
prin noi aporturi ale acţionarilor existenţi sau potenţiali, fie prin constituirea unor rezerve din profitul
realizat, cu diminuarea corespunzătoare a poinderii dividendelor.

6

Chiar dacă sunt mult mai rar utilizate, vom aminti, totuşi, posibilităţile de consolidare a
capitalului prin participaţii reciproce precum şi cele care derivă din procesele de fuziune
interbancară.
În SUA sunt recomandaţi următorii indicatori de analiza riscului de capital:
CP
K1 = ----------A total
CP
K2 = ------------A profitab.
CP
K3 = -------------Depoz. Tot.

Demonstrează în ce măsură activele sunt acoperite de capitalu propriu
sau câte din toate activele banca poate să-şi permită să le piardă; banca
poate să le acopere cu capital propriu mai mult de 5; 10% din active
totale;
Demonstrează procesul de utilizare a capitalului propriu, adica raportul
în care activele profitabile au fost acoperite din sursele capitalului
propriu (limitele se stabilesc de bancă independent).
Demonstrează gradul de îndatorare a băncii, determinînd raprtul dintre
resursele proprii şi depozitate, adică indică dependenţa solvabilităţii
băncii de capitalu propriu. K3 cu cît este mai mic cu atît riscul de
insolvabilitate este mai mare.
2. Gestiunea resurselor atrase

Resursele atrase pot fi grupate, în funcţie de caracteristica funcţională, în două categorii:
a)

depozitele bancare sunt resurse atrase şi existente funcţional în portofoliul băncii sub

forma:
-

conturilor de disponibilităţi, resursa cea mai ieftină, prin care se derulează toate
încasările şi plăţile clienţilor. Aceste resurse prezintă o volatilitate ridicată, pentru
atragerea clienţilor, îndeosebi a celor mari, banca trebuind să reducă comisioanele şi
să crească calitatea serviciilor oferite;

-

depozitelor (conturi) de economii la vedere, care au un grad mare de lichiditate, banca
oferind dobânzi mici, aceste resurse având însă grad mare de volatilitate, adesea
băncile restricţionând operaţiunile cu aceste conturi;

-

depozitelor la termen, bonificate la dobânda pieţei, diferenţiat în funcţie de perioada
de maturitate. Un instrument specific al acestei resurse îl reprezintă certificatele de
depozit.

Depozitele pot fi delimitate şi în funcţie de subiecţii (clienţii) băncii în două categorii:
-

depozite cu amănuntul, cu persoanele fizice, care îmbracă toate cele trei forme

prezentate mai sus ;
-

depozite cu ridicata, instituţionale, cu persoane juridice, care pot fi guvernul sau

administraţiile locale, agenţii economici industriali, comerciali etc. şi instituţii financiare (bancare şi
nebancare);
b)

resurse atrase «nedepozit» sunt procurate de bancă în situaţii dificile, disfuncţionale şi

pot căpăta următoarele forme:

7

-

împrumuturi de la Banca Centrală (credite de refinanţare), precum credite de licitaţie,
credite structurale, credite lombard (overdraft) etc.;

-

împrumuturi pe piaţa interbancară, de la alte bănci, la care se apelează în cazul unei
crize acute de lichidităţi;

-

vânzarea temporară a bonurilor de trezorerie, a obligaţiunilor guvernamentale sau a
altor hârtii de valoare din portofoliul băncii.

Determinarea costurilor diferitelor tipuri de resurse, care pot constitui fonduri pentru bancă, impune
luarea în considerare a influenţei fiecărei categorii de resurse asupra riscurilor bancare de lichiditate,
de rată a dobânzii, de creditare, de insolvabilitate.
Calitatea resurselor atrase se va determina după următoarele criterii :
1.

Componenţa resurselor atrase: se cunosc resurse atrase depozitare şi nedepozitare.

Volumul resurselor depozitare se planifică în conformitate cu necesarul de plasamente. În caz de
necessitate se vor atrage resurse nedepozitare. Evaluarea necesarului de resurse nedepozitare de va
efectua după formula:
Discrepanţa fondurilor = suma plasamentelor planificate - suma depozitelor planificate.
În cazul când apare rezultatul negativ, banca va procura resurse nedepozitare sub forma:





Creditelor interbancare Caracteristicele lor sunt:
- au un termen foarte scurt
- se vor utiliza pentru completarea necesarului de lichidităţi
imediate;
- pot fi procurate de băncile cu un surplus de lichidităţi, care
sunt interesate să le plaseze pe termen scurt
credite centralizate


emisiune de certificate
de deposit

emisiune de cambii

emisiune de
obligaţiuni
Factorii care influenţează alegerea resurselor nedepozitare sunt:
-

costul resurselor

-

riscul asociat fiecărul tip de resurs

-

termenul de scadenţă

-

mărimea băncii, de care depinde tipul de resurs la care ea poate avea acces

-

necesaru de depunere a gajului

-

norme de reglementare din partea statului.
2.

Costul resurselor atrase. Evaluarea costului resurselor permite managerilor băncii să

decidă asupra preţului diferitelor categorii de resurse pentru a le selecta funcţie de posibilităţile de
plasamente şi de dobânzile, pe care acestea la generează.
8

Volumul cheltuielilor bancare cu resursele atrase de va determina:
m

C   i j * Pj
j 1

unde
C – cheltuielile de atragere a resurselor bancare,
Pj – volumul pasivului de tip j
ij – rata dobânzii, plătită pentru pasivul de tip j
Rata dobânzii medie, plătită pentru o unitate monetară de capital atras, se va determina prin
raportarea cheltuielilor respective la volumul total de resurse atrase.
Plăţile asupra dobânzilor nu limitează cheltuielile bancare cu resursele atrase, fiind necesar
să se calculeze cheltuielile la o rata critică, sau costurile marginale:
Cm 

s

it

Dit  CO

A

prof

unde

 sitDit - plăţile asupra dobânzilor;
CO - alte cheltuieli operaţionale ale băncii, altele decât dobânzile;

Aprof - suma activelor profitabile ale băncii.
Cheltuielile calculate în acest mod sunt la o rată critică a rentabilităţii, deoarece, pentru aşi menţine profitabilitatea, banca nu-şi poate permite să plaseze aceste resurse la o dobândă mai
mica decât această rată.
Variaţia frecventă a ratelor de dobândă conferă cheltuielilor medii ponderate nesiguranţă şi
irealitate.
Costul marginal al resurselor atrase evaluează costul achitat de bancă pentru a cumpăra o
unitate suplimentară de resurse pe care aceasta le poate investi:
Cm  i * D '  i * D

unde
D’ – resurse, atrase la o rată de dobândă nouă;
D – resurse atrase la rata de dobândă veche;
i – rata de dobândă, estimată ca la care se pot plasa resursele atrase.
Acest indicator reprezintă în valoare absolută volumul modificării costurilor bancare cu
atragerea resurselor, însă pentru a putea fi comparabil cu rata de rentabilitate la plasamente este
necesară transformarea lui în valoare relativă.
rC m 

Cm
D'

9

Rata costului marginal rCm al resurselor atrase poate fi comparată cu rentabilitatea marginala
a plasamentului pentru a se concluziona asupra bonităţii lui.
În cazul majorării ratelor de dobândă de către bancă, costurile marginale vor creşte, dat fiind
faptul, că banca este obligată să achite dobânzile majorate nu numai pentru resursele atrase
suplimentar, dar şi să ofere aceiaşi rentabilitate la depuneri clienţilor vechi, care acceptase de fapt
dobânda anterioară majorării. Analiza costurilor marginale permite determinarea limitei valorice
până la care banca poate să-si extindă volumul resurselor atrase atâta timp, cât cheltuielile marginale
de atragere a noilor resurse nu vor face să scadă veniturile marginale din plasamentul lor.
Politica de formare a dobânzilor de bază pasive influenţează structural clientela bancara şi
depunerile bancare, care la rândul sau, determina deciziile manageriale în strategia dezvoltării
profitabilităţii băncii:
modificarea ratei dobânzii
la depozite.

diferenţa dintre rata dobânzii
la depozite şi rata dobânzii la
credite (marja bancară)

deciziile clienţilor referitor
la mărimea şi tipul
depozitului

volumul şi structura
depozitului băncii

venitul băncii,
determinat de
creşterea
volumului
depozitului şi
creditului bancar

Formarea ratei de bază a dobânzii la depozite este un capitol separat în strategia vitală a
băncii. Dobânda la depozit va fi utilizată, în primul rând, pentru majorarea profitabilităţii băncii şi
păstrarea fezabilităţii ei, mai apoi pentru atragerea clienţilor sau în lupta concurenţială, deoarece
cu cât este mai mică marja între rata dobânzii la credite şi rata dobânzii la depozite, cu atât mai
sensibilă este banca la modificările ratei dobânzii la depozite pe piaţa.
3.

Necesitatea de garantare a resurselor atrase. Resursele nedepozitate sunt garantate în

conformitate cu cerinţele creditorului. Pentru creditele centralizate acestea pot fi hârtiile de valoare
de stat cu calitate înaltă, pentru creditele interbancare – active eligibile, pentru alte împrumuturi – în
conformitate cu normele impuse de autorităţi.
Resursele depozitare sunt garantate prin autoritatea băncii. Actualmente însă în sistemul
bancar autohton există şi o altă metodă de garantare a depozitelor, care va fi prezentată în continuare.
3. Garantarea depozitelor bancare
Poziţii convergente:
-

interesul individual de protecţie, pe care îl reclamă orice depunător;

-

interesul băncilor, de a-şi prezerva portofoliul de clienţi şi de evitare a riscului reputaţional;

-

interesul public, privind încrederea în sistemul bancar şi evitarea riscului sistemic.
Sistemele de asigurare a depozitelor pot fi structurate după mai multe caracteristici:
10

- ca mod de funcţionare, vom întâlni:
1. structuri mutuale de acoperire a cheltuielilor aferente satisfacerii obligaţiilor băncilor
falimentare;
2. structuri formale, bazate pe existenţa unui fond dedicat acestui scop;
- în funcţie de modul de administrare, se diferenţiază:
1. fondurile administrate public;
2. fondurile administrate privat;
- după caracterul contribuţiilor, se disting:
1. fondurile obligatorii
2. fondurile facultative.
În RM, Fondul de garantare a depozitelor a fost constituit ca persoană juridică. Organizarea
şi funcţionarea acestuia se stabilesc prin statut propriu. Consiliul de administratie al lui este compus
din 6 membri:
a) 3 membri propusi de Asociatia Bancilor din Moldova;
b) un membru propus de Ministerul Justitiei;
c) un membru propus de Ministerul Finantelor;
d) un membru, fara drept de vot, propus de Banca Nationala a Moldovei.
Participarea la constituirea resurselor financiare ale Fondului este obligatorie şi vizează
toate băncile, inclusiv filialele acestora cu sediul în străinătate.
Fondul garantează, în limitele prevăzute de lege, depozitele deţinute de rezidenţi şi
nerezidenţi, exprimate în monedă naţională sau străină în valoarea maximă de 6000 lei, cu anumite
excepţii privind cuprinderea în sistemul de garantare.
Faptul generator îl constituie deschiderea procedurii falimentului, compensaţiile fiind plătite
către deponenţii garantaţi în moneda naţională - leu, indiferent de moneda de constituire a
depozitului, în limita plafonului de garantare
Contribuţia iniţială a instituţiilor de credit este de 1% din depozitele atrase cu valoarea până
la 6000 lei.
Baza de calcul a contribuţiei o constituie soldul total în lei, reprezentând depozitele
garantate, în lei şi în valută convertibilă, aflate în evidenţa băncilor.
Pentru instituţiile de credit care se angează în politici riscante şi nesănătoase, Fondul este
autorizat să majoreze contribuţia anuală.

11