Tema 8 Managementul dan capitalului

TEMA 8. MANAGEMENTUL CAPITALULUI BANCAR
8.1. Capitalul bancar: definitie, structura
8.2. Capitalul propriu
8.3. Capitalul împrumutat
8.4. Acordurile de la Basel privind capitalul bancar
8.5. Gradul de suficienţă a capitalului bancar
8.1. Capitalul bancar: definitie, structura
Capitalul bancar reprezintă resursele băneşti aflate la dispoziţia băncilor, cu care ea
operează pentru a-şi exercita funcţia de finanţare.
Stabilirea valorii capitalului bancar se poate face în trei modalităţi:
-la valoarea contabilă, ca diferenţă între totalul activelor şi pasive, ca o mărime folosită pentru
raportare;
-la valoarea de piaţă, folosind cursul acţiunilor aflate în circulaţie, multiplicat cu numărul
acestora;
-la valoarea nominală a acţiunilor.
Politica de management a capitalului va cuprinde cel puţin următoarele componente:
a) procesul de planificare a capitalului, ţinînd cont de previziunile cu privire la nivelul
riscurilor asumate de bancă, sursele ce pot fi utilizate pentru majorarea capitalului, politica
aferentă dividendelor, etc.;
b) modalităţile de conformare a băncii pe viitor cerinţelor de capital în vederea atenuării
riscurilor aferente activităţii bancare;

c) testele de stres în scopul identificării punctelor slabe sau a vulnerabilităţilor potenţiale
privind poziţiile capitalului băncii în condiţii imprevizibile care vor include riscurile de credit,
valutar, ratei dobînzii, etc. şi planuri de gestionare a capitalului, luînd în consideraţie diferite
scenarii de stress asupra capitalului pentru situaţiile neprevăzute;
d) procesul de raportare internă care să asigure conducerea băncii cu informaţii adecvate
de măsurare, estimare şi raportare a mărimii, compoziţiei şi calităţii capitalului.
Capitalul băncii comerciale îndeplineşte câteva funcţii vitale în asigurarea bunei
funcţionări şi a viabilităţii pe termen lung a băncii.
1) în

primul

faliment

prin

rând,
absorbţia

capitalul

pierderilor

este

un

neaşteptate

amortizor
(şi

pentru

împotriva
care

nu

riscului
s-au

de

constituit

provizioane), pierderi ce pot crea băncii probleme semnificative dacă n-ar exista
acest tampon sub formă de capital.

2) în al doilea rând, capitalul creează băncii cadrul funcţional prin furnizarea fondurilor
necesare pentru autorizare, organizare şi înzestrare operaţională. Nu se poate deschide o bancă fără
a dispune de un capital minim cărui valoare variază de la ţară la ţară. Astfel, capitalul este sursă de
acoperire a valorii imobilelor, echipamentului, mobilierului şi a tuturor celorlalte condiţii
necesare bunei funcţionări a băncii, cheltuieli ce trebuiesc făcute înainte ca banca să-şi înceapă
efectiv activitatea.
Mai mult, mărimea capitalului permite băncii să asigure atât finanţarea dezvoltării sale,
extinderea reţelei operative, cât şi implementarea unor noi servicii, programe şi amenajări.
Aşa cum arată experienţa, băncile bine capitalizate au avut posibilitatea să ţină pasul cu
modernizarea sau să se afirme ca pionieri în domeniul inovărilor financiare, asigurîndu-şi un loc
distinct pe piaţa serviciilor bancare.
3)

în al treilea rând, capitalul (prin dimensiunea lui) promovează încrederea publică

în bancă şi asigură creditorii, inclusiv pe furnizorii principali de resurse, depozitarii, de tăria
potenţialului său financiar. Este, totodată, şi o asigurare că ciclul normal al vieţii economice nu
va afecta prea mult posibilitatea băncii de a-şi ajuta clienţii exact atunci când aceştia au mai mare
nevoie, şi anume în perioade de recesiune. Cu cât este mai mare banca cu atât ponderea
capitalului propriu în total resurse utilizate este mai mică. Cuantumul resurselor atrase
demonstrează încrederea clientelei şi bunăvoinţa ei de a coopera cu banca respectivă. Astfel, dacă
o bancă dispune de un capital propriu suficient de mare pentru a asigura încrederea clientelei, ea
poate atrage de pe piaţa financiară un volum mai mare de resurse suplimentare, şi invers, cu cât
banca are un capital mai mic, cu atât accesul ei la resurse înprumutate este mai limitat
4)

în al patrulea rând, capitalul serveşte ca un regulator al creşterii băncii, care

acţionează în sensul de a asigura o creştere individuală a fiecărei bănci, în ritmuri care pot fi
susţinute pe termen lung. Se promovează astfel o cerinţă firească a organelor de
reglementare bancară şi respectiv a celor care asigură atât supravegherea bancară, cât şi a
partenerilor din piaţa de capital, ca dimensiunea capitalului băncii în dezvoltare să se alinieze

cu creşterea operaţiunilor active, mai precis cu nivelul riscurilor ce se angajează prin sporul de
activitate propus.
Pe măsura dezvoltării băncii, au loc modificări ale capitalului ce se efectuează atât din nevoia
de menţinere a imaginii de bancă solidă, fie din necesităţi strategice ale băncii ce vizează o creştere a
prezenţei sale pe diverse pieţe, fie în vederea încadrării în limitele unor reglementări în domeniu.
Capitalul bancar are urmatoarea structura:
-

Capital propriu (resurse proprii)

-

Capital împrumutat (resurse atrase)

CAPITAL
PROPRIU

CAPITAL
ÎMPRUMUTAT

 aparţine băncii cu drept de
proprietate
 nu necesită rambursare
 este extempural (nu are termeni
de scadenţă)
 se utilizează pentru finanţarea
proiectelor de lunga durată şi
necesităţi
proprii
ale băncii
analiza
bilanţului
băncii
 nu generează costuri sub formă
de dobânzi
 este plătibil prin dividende

 Nu aparţine băncii cu drept de
proprietate, se află doar în
custodia ei

 Are termeni de scadenţă
 Necesită rambursare în funcţie
de termenul de scadenţă
 Finanţează proiecte de scurtă
durată
 Este plătibil cu dobânzi
 Este relativ mai puţin costisitor

8.2. Capitalul propriu
Putem desemna doua elemente majore ale capitalului propriu – aportul acţionarilor
băncii, element parvenit din exterior, şi capital realizat prin sedimentarea profiturilor anilor
precedenţi şi a celui din anul în curs de gestiune, fiind un element de creaţie internă a băncii.
Sursa externa
Acţiuni simple
Acţiuni privilegiate
Surplus de capital, realizat

Sursa internă
Fonduri obligatorii
Fonduri neobligatorii

din Beneficiul nerepartizat

emisiunea acţiunilor simple şi a celor
privilegiate
Elementele capitalului propriu, formate prin atragerea mijloacelor financiare din
exterior sunt:
Acţiuni simple sau ordinare sînt acţiunile ce dau dreptul participării acţionarilor la
formarea capitalului, aduc venit în formă de divident, dau dreptul la vot la adunarea acţionarilor.
Mărimea dividendului nu se fixează şi depinde de beneficiul realizat de bancă în anul curent. În
conformitate cu Articolul 14 al Legii privind Societăţile pe Acţiuni1, acţiunea ordinară conferă
proprietarului ei:
(1) dreptul la un vot în adunarea generală a acţionarilor;
(2) dreptul de a primi o cota-parte din dividende;
(3) o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia.

1

Legea Privind societăţile pe acţiuni N 1134-XIII, 2 aprilie 1997(Monitorul Oficial N 38-39, 12 iunie 1997)

Însă, drepturile patrimoniale ale proprietarilor de acţiuni ordinare pot fi realizate numai

după satisfacerea tuturor drepturilor patrimoniale ale proprietarilor de acţiuni preferenţiale. Nu
există nici o obligaţiune de a achita dividende aferente acţiunilor ordinare
Acţiunile privilegiate sau preferenţiale se caracterizează prin faptul că dividendul este
stabilit şi nu depinde de beneficiu. Posesorii acţiunilor date au facilităţi în caz de faliment, au
dreptul la înaintarea reclamaţiilor faţă de bancă. Ele pot fi:


nelimitate, ce nu au termen de stingere;



convertibile, ce conţin menţiuni despre schimbarea lor contra unui anumit număr de acţiuni
simple pe o perioadă determinată;



cu termen nelimitat, ce se cumpără după o dată determinată avizată preliminar.
Ele, ca obiect de investigaţie, beneficiază de un risc mai mic şi un nivel mediu a
dividendelor, de aceia, în conformitate cu Legea privind Societăţile pe Acţiuni, o acţiune
preferenţiala nu da drept de vot proprietarului ei, însă, conferă proprietarului ei drepturi

suplimentare faţă de proprietarul acţiunii ordinare referitor la ordinea primirii dividendelor şi la
cuantumul dividendelor; şi la ordinea primirii unei părţi din bunurile societăţii care se distribuie
în cazul lichidarii ei.
Surplusul de capital se formează în proces de plasament atât al acţiunilor simple, cât şi
a celor privelegiate ca diferenţa dintre preţul de emisiune a lor şi valoare nominală, indicată în
prospectul de emisiune.
Elementele capitalului propriu, formate pe parcursul activităţii băncii în urma realizării
unei activităţi profitabile sunt:
Fondurile, care reprezintă părţi de profit net, stocate la decizia acţionarilor băncii sau
prin urmare a acţiunii unor acte de reglementare, fiind condiţionate spre utilizare de anumite
scopuri.
Astfel de fonduri pot fi obligatorii, formate la cerinţa unor acte normative sau
neobligatorii, lăsate la discreţia acţionarilor.
Printe fondurile obligatorii menţionăm:
- Fondul (capitalul) de rezervă, format de către bancă ca societate pe acţiuni sub incidenţa
legii „Cu privire la societăţile pe acţiuni” prin defalcarea anuală a 5% din profit net până la
constituirea a 15% din capitalul social, dacă statutul băncii nu prevede altceva. Acest fond poate
fi utilizat numai în cazul insuficienţei de profit şi este destinat acoperirii pierderilor băncii şi/sau
plata dobânzilor la obligaţiunile plasate de bancă. Mijloacele acestui fond sunt plasate doar în
active cu lichiditate înaltă.

- Fondul de risc, destinat acoperirii pierderilor, survenite ca urmare a implicării băncii în unele
activităţi specifice cu un grad înalt de risc.

- Fondul de amortizare sau fondul de reevaluare a mijloacelor fixe, destinat compensării
uzurii mijloacelor fixe, fiind utilizat pentru renovarea sau înlocuirea lor.
Fondurile neobligatorii sunt:
- Fondul de stimulare şi remunerare a personalului, destinat achitării primelor şi altor
suplimente ce sunt în afara salariilor angajaţilor băncii,
- Fonduri cu destinaţie specială, formate de bancă la decizia Adunării Generale a
Acţionarilor.
Beneficiul nerepartizat reprezintă suma beneficiului acumulat ce rămîne în posesia
băncii după repartizarea profitului realizat în cadrul exerciţiului de gestiune. Volumul
beneficiului nerepartizat depinde de mărimea dividendelor, achitate acţionarilor din profitul net,
rămas după impozitare şi de cotele defalcate în diverse fonduri. Utilizarea beneficiului
nerepatrizat este necondiţionată de anumite scopuri, ca în cazul fondurilor, rămînînd la discreţia
managementului bancar. El poate fi destribuit în cadrul expansiunei activităţii bancare la
deschiderea de noi filiale şi reprezentanţe, pentru implimeentarea unor produse şi servicii noi sau
a unor tehnologii performante.
Asupra volumului şi structurii capitalului propriu al băncii influienţează o serie de
factori:
Factori exogeni
1.

Reglementările BNM privind nivelul minim al capitalului necesar pentru autorizarea şi

funcţionarea societăţilor bancare (în prezent mnivelul minim este stabilit la 50 milioane lei ).
2.

Reglementările BNM privind gradul de adecvare a capitalului prin care se stabileşte la

minimum 12% a raportului dintre fondurile proprii şi activele ponderate în funcţie de risc
3.

Gradul de dezvoltare a pieţii financiare, de care depinde diversitatea instrumentelor

financiare, pe care le poate utiliza banca pentru a-şi majora capitalul
4.

Situaţia economică în arealul de funcţionare a băncii. Relaţia dintre volumul capitalului şi

situaţia economică este directă : cu cât este mai evidentă evoluţia pozitivă a indicatorii
macroeconomici, cu atât este mai productivă activitatea băncii, generând capital propriu intern şi
stimulând interesul acţionarilor băncii de a investi în ea.
Factori endogeni
1) Profiturile perioadei curente ce se repartizează în fonduri prin decizia proprietarilor băncii în
cadrul Adunării Generale a Acţionarilor. Astfel, volumul profiturilor anuale, rămase la dispoziţia
băncii este în relaţie indirectă cu vorinţa acţionarilor de a incasa dividendele.

2) Pierderile perioadei curente ce se suportă din fondurile proprii (în special din cel de rezervă)
determinate din repartizările profitului perioadelor anterioare.
3) Decizia proprietarilor băncii de a majora capitalul în vederea realizării unor obiective strategice,
ce se fructifică prin noi emisiuni de acţiuni.
8.3. Capitalul împrumutat
Capitalul împrumutat reprezintă resursele atrase, adică acele resurse care nu sunt proprii
băncii.
În functie de caracteristicile acestora pot fi grupate in:
A)

Resurse depozit; sunt acele resurse pe care banca le poate avea in portofoliul ei, dintre

acestea amintim:
-

conturile de disponibilitati ale agentilor economici, persoanelor fizice,

institutiilor financiare si publice, ale băncilor şi trezoreriei statului reprezintă resursa cea mai
ieftină pentru bancă. Prin aceste conturi se derulează toate încasările şi plăţile, prin virament şi în
numerar în contul şi în numele titularului de cont.
Posesorii pot dispune în orice moment de sumele existente în sold, sunt bonificate în
procente mici de către bancă.
Aceasta resursă se încadrează în categoria pasivelor cu volatilitate ridicata, banca putînd dispune
temporar în limita unui sold mediu permanent (sold care ramîne în contul clientilor).
Aceste solduri permanente sunt folosite de bancă fie pentru fructificare, prin acordare de
credite pe termen foarte scurt, fie ca surse de lichiditati.
Daca clientii au putere economică mare, sumele vehiculate prin aceste conturi sunt mari,
iar soldul mediu permanent va fi mare, deci o resursă ieftină de care banca poate profita. Pentru
atragerea acestori clienti, băncile trebuie să reducă comisioanele aferente operatiunilor facute din
aceste conturi şi să crească calitatea serviciilor oferite acestor clienţi.
-

depozitele de economii la vedere sunt depozite ale persoanelor fizice si

juridice, cu grad ridicat de lichiditate pentru posesorii lor, de aceea banca bonifică dobînzi mici.
Utilizarea acestora ca resurse de creditare se face cu precautie de către bancă, deoarece
aceste depozite au un grad ridicat de volatilitate.
Pentru a le utiliza pe perioade mai mari de timp, unele banci impun clienţilor săi să fie
anulate cu cîteva zile înainte în cazul оn care se solicită retragerea unor sume mai mari. Acest tip
de depozit constituie o resursa ieftină pentru bănci.
- depozitele de economii la termen ale persoanelor fizice şi juridice cu maturitate la 30 zile, 90
zile, 180 zile, 1 an, sunt bonificate de bancă la dobînda pieţei. Pentru a stimula depunătorii să
opteze pentru perioade de maturitate mare, banca bonifică mai mult pentru termene mai mari.

Retragerea acestor depozite de catre deponenţi înainte de termen atrage bonificarea dobînzii la
vedere de către bancă.
B)

Resurse nondepozit: sunt acele resurse pe care banca le poate procura în situatii dificile,

cum ar fi lipsa de lichidităţi:
-

împrumuturi de la Banca Natională - credite de refinanţare;
Refinanţarea societăţilor bancare de catre Banca Naţională este o operaţiune de creditare

pe termen scurt, de regulă de maxim 90 zile calendaristice, cu excepţia cazurilor în care Consiliul
de Administraţie al B.N.M. decide un alt termen.
Creditele de refinanţare ce se pot acorda de B.N.M. în calitate de împrumutator de ultima
instanţă a societăţtilor bancare sunt: creditul structural, creditul de licitaţie, creditul special şi
creditul lombard (overdraft).
Creditul structural, este o formă de refinanţare prin care o societate bancară trage
succesiv sume în cadrul unui plafon stabilit de B.N.M. pe perioadă de acordare.
Creditul de licitaţie reprezintă principala forma de refinanţare acordată de B.N.M.
societăţilor bancare. Creditul se acordă pe o durată de cel mult 15 zile calendaristice şi este
garantat cu titluri de stat si hîrtii de valoare acceptate de B.N.M. Rata dobînzii se determină în
cadrul şedintei de licitaţie la care iau parte societăţile bancare solicitante plecînd de la nivelul de
pornire stabilit de B.N.M.
Creditul special este o formă excepţională de refinanţare acordată de B.N.M. societăţilor
bancare aflate în criză de lichiditate. Creditul se acorda pe o perioadă de maxim 30 zile şi este
garantat cu titluri de stat, acordarea creditului este condiţionată de existenţa unui program de
redresare financiară agreat de B.N.M. Nivelul ratei dobînzii se stabileste de B.N.M.
Creditul lombard (overdraft) este o formă de finanţare ce se acordă peste noapte
societăţilor bancare pentru asigurarea plăţilor zilnice a acestora. Nivelul creditului lombard este
determinat de soldul debitor înregistrat la închiderea zilei în contul curent al băncii deschis la
B.N.M.
8.4. Acordurile de la Basel privind capitalul bancar
Primul Acord de la Basel
Acordul de la Basel privind fondurile proprii ale băncilor, adoptat în 1988, a avut ca
origine preocupările guvernatorilor băncilor centrale din ţările membre ale grupului G10 (care
reuneşte în fapt 11 ţări puternic industrializate: Belgia, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Italia,
Japonia, Marea Britanie, Olanda, Suedia şi SUA), care au constatat că datorită creşterii
concurenţei între marile bănci, nivelul fondurilor proprii ale acestora atinsese un nivel scăzut,

considerat periculos pentru gradul lor de solvabilitate. Acordul din 1988 vizează o gestiune
prudentă a capitalurilor de aşa manieră încât acestea să poată face faţă eventualelor pierderi.
Primul Acord impune marilor bănci internaţionale din ţările membre G 10 să deţină
fonduri proprii de cel puţin 8% în raport cu activele ponderate după gradul lor de risc. Sunt
definite două mari categorii care constituie fondurile proprii (fp):
 prima are în vedere fondurile proprii de bază (fb) numit şi tier I care trebuie să reprezinte
minimum 50% din fondurile proprii cerute pentru acoperirea riscului de credit asumat.


a doua vizează resursele suplimentare interne şi externe de care dispune banca. Această
categorie include fonduri proprii complementare (fc) sau tier II şi “supra”complementare (fsc).
Determinarea fondurilor proprii ale băncii se realizează astfel:
fp = fb + fc + fsc
Fondurile proprii de bază includ: capitalul social şi asimilat (acţiuni comune, acţiuni
preferenţiale, certificate de investiţii) – cs, profitul nedistribuit al exerciţiului şi rezervele
consolidate – rp , din care sunt deduse acţiunile proprii deţinute şi partea de capital subscris şi
nevărsat – ap.
fb = cs + rp - ap

Fondurile proprii complementare sunt luate în calcul la determinarea fondurilor proprii
doar în limita a maximum 100% din fondurile proprii de bază şi sunt grupate pe două nivele:
a)

nivelul I– care include titluri hibride pe durată nedeterminată, provizione, rezerve din
reevaluare şi

b) nivelul II– care include elemente de datorie a căror durată iniţială este mai mare de 5
ani, în fapt datoria subordonată. Trebuie precizat că pentru ultimii 5 ani până la
scadenţă se aplică o reducere de 20% pe an pentru această datorie. De exemplu, dacă
avem obligaţiuni emise de bancă pe 10 ani, reducerea se va aplica începând cu anul
al şaselea până în anul al zecelea inclusiv.
Contribuţia esenţialã pe care o aduce primul acord de la Basel, devenit efectiv în 1992,
este aceea a unui capital minim definit în funcţie de riscuri, din perspectiva solvabilitãţii. Textul
acordului de la Basel a fost aplicat în UE sub denumirea de norma de solvabilitate europeanã.
De la adoptarea acordului în 1988, numit şi norma Cooke, dupã numele iniţiatorului ei,
putem distinge doua faze:
 1988 – 1993: abordarea standard şi rigidã;

 dupã 1993: introducerea disciplinei de piaţã şi a modelelor interne ca variabile ale
acordului.
Fondurile proprii de bază trebuie sã reprezinte 4% din riscurile ponderate, iar activele
bilanţiere sunt repartizate în patru categorii de riscuri : 0%, 20%, 50%, 100%. Activele
extrabilanţiere trebuie convertite în echivalent credit, apoi inserate în categoria de risc adecvat.
Procent minim de capital cerut unei bãnci în funcţie de creditele acordate:
Procent de capital minim

Entitate

0%

guverne OCDE

1.6%

bãnci OCDE şi guverne non OCDE

4%

împrumuturi ipotecare

8%

bãnci şi întreprinderi
Acordul a fost amendat în 1996 pentru a corespunde noilor realitãţi legate de inovaţiile

financiare. Este introdus principiul imobilizãrii capitalului pentru a face faţã riscurilor de
pierdere din operaţiuni de pe pieţele financiare.
Reglementarea reprezintã un domeniu în continuã evoluţie, care se adapteazã noilor
realitãţi ale economiei globale.
Adecvarea capitalului bancar
Conform cerinţelor acordului de la Basel, băncile trebuie să calculeze doi indicatori de
solvabilitate în funcţie de tipul de capital.
Fondurile proprii de bază sau tier I au ca principală funcţie absorbţia pierderilor băncii
fără ca aceasta să fie confruntată cu încetarea activităţii. Fondurile complementare asigură o
protecţie mai scăzută deponenţilor deoarece ele au ca principală funcţie absorbţia pierderilor în
situaţia încetării activităţii băncii.
În vederea bunei desfăşurări a activităţii băncii în funcţie de tipul de capital se determină
doi indicatori de adecvare ai capitalurilor proprii (indicatori de solvabilitate):
1.

Fonduri _ proprii _ de _ baza(tierI )
 4%
Expunerea _ la _ risc

2.

Fonduri _ proprii _ totale(tierI  tierII  anumite _ deduceri)
 8%
Expunere _ la _ risc

(13.3.3)

(13.3.4)

Determinarea fondurilor proprii în vederea calculuilui indicilor de adecvare presupune
anumite ajustări. În plus, acordul de la Basel vorbeşte şi de un al treilea tip de capital numit tier
III reprezentat de datoria subordonată pe termen scurt.

Tier III poate fi utilizat ca o protecţie contra pierderilor cauzate de riscul de piaţă dacă
tier I şi tier II sunt insuficiente.
Calculul expunerii la risc are în vedere operaţiunile bilanţiere şi pe cele extrabilanţiere.
În cazul operaţiunilor bilanţiere expunerile pe fiecare linie de activ depind de coeficienţii
de risc asociaţi definiţi de la 0% la 100%.
Pentru operaţiunile desfăşurate în afara bilanţului (scrisori de garanţie, contracte swap,
etc.) expunerile extrabilanţiere sunt convertite mai întâi în echivalent-credit prin multiplicarea cu
un factor care ţine seama de riscul inerent al acestor activităţi. La sumele astfel calculate se
aplică coeficientul de risc aferent operaţiunilor bilanţiere.
Acordul de la Basel stabileşte o serie de standarde ce trebuie îndeplinite pentru
capitalurile complementare (tier II):
 pentru a fi luat în calcului indicatorilor de solvabilitate, tier II nu poate depăşi cu mai
mult de 100% tier I;
 la rândul său lower tier II nu poate depăşi 50% din tier I.

Etapele trecerii la Basel II
Primul Acord, încă în vigoare şi-a dovedit limitele la scurt timp de la aplicarea sa în
practică, aşa încât în iunie 1999 Comitetul de la Basel a lansat prima fază a consultărilor în
vederea elaborării unui nou acord privind capitalul bancar.
În ianuarie 2001 a fost lansat al doilea document privind noul acord, iar etapa de
consultări a fost încheiată în 31 mai 2001.
Comitetul de la Basel a publicat în octombrie 2002 un studiu de impact iar în noiembrie
2002 au fost demarate consultări cu Comisia Europeană privind elaborarea unui proiect de
directivă europeană care să înlocuiască Capital Adequacy Directive (CAD I) din 1993.
Pe 29 aprilie 2003 a fost publicat cel de-al treilea document consultativ al Comitetului de
la Basel. Calendarul aplicării noului acord vizează şi publicarea textului acordului, care s-a
produs în prima parte a anului 2004. În acelaşi timp a fost elaborat un poiect al unei noi directive
europene care priveşte adecvarea capitalului instituţiilor de credit. Motivaţia noii directive (CAD
III) rezultă din expunerea de motive din 14 iulie 2004 a Comisiei Europene privind revizuirea
directivelor 2000/12/CE şi 93/6/CEE.
Documentul scote în evidenţă o serie de lacune ale reglementărilor anterioare:
1. metodele de estimare brute ale riscului de credit pot conduce la o apreciere rudimentară a
acestuia;
2. posibilităţile de arbitraj ale fondurilor proprii ca urmare a inovaţiilor financiare;

3. directivele existente nu permit luarea în calcul a tehnicilor de atenuare efective ale riscurilor;
4. caracterul incomplet al riscurilor acoperite şi mai ales riscurile operaţionale care nu fac obiect
al cerinţelor de fonduri proprii în cadrul directivelor existente;
5. autorităţile de control nu sunt obligate să evalueze profilul de risc real al instituţiilor de credit;
6. absenţa obligaţiilor de cooperare prudenţială;
7. lipsa unor informaţii adecvate datorită inexistenţei de prevederi în textul directivelor în
vigoare privind disciplina de piaţă;
8. lipsa de supleţe a cadrului reglementar.
Basel III
Acordul, denumit Basel III, a fost agreat de 27 de reglementatori, in orasul Basel din
Elvetia, pe 12 septembrie 2010. Aceste reglementari vor fi introduse pe agenda de reforme
financiare globale care va fi pusa in discutie la summit-ul G20 de la Seoul, in noiembrie 2010.
Noile reguli vor fi puse in practica intre 2015 si 2018.
Basel III apare ca un document intitulat 'Cadrul International pentru Masurarea,
Standardizarea si Monitorizarea Riscului de Lichiditate' si un Cadru Global de Reglementare
pentru Banci si un Sistem Bancar mai Solid - noi reglementari petru adecvarea capitalului
institutiilor bancare.
Reglementarile, adoptate de catre grupul G20, reprezinta punctul central al reformei
financiare globale pentru prevenirea aparitiei in viitor a crizelor bancare.
Prevederile noului acord vor fi implementate gradual incepand din 2011, urmand ca, pana la
finalului anului 2018, sa fie implementate complet, pentru a acorda bancilor suficient timp pentru
a constitui capitalul suplimentar.
Conform initiatorilor noului acord, Basel III incearca sa imbine supravegherea micro si
macro-prudentiala, fiind, in acelasi timp, un cadru de management al riscului la nivel de banca
(preluat din Basel I si Basel II) si un cadru de management al riscului sistemic, la nivel de sistem
bancar.
Estimarile Comitetului de Supraveghere Bancara al Bancii Reglementelor Internationale
arata ca noile reglementari vor conduce la o majorare de aproximativ sapte ori a cerintelor de
capital din actiuni comune, comparativ cu prevederile Basel II.
Noul acord majoreaza cerinta de capital de rang 1 de la 4 la 6% si mentine la 8% rata
minima de capital. Rezerva va fi crescuta de la 2% cat este in prezent, la 4,5%. De asemenea,
bancile vor trebui sa mentina o suma de conservare de 2,5% pentru a face fata unor posibile
perioade de stress. Totalul capitalului de rezerva pe care va trebui sa-i aiba o banca va fi de 7%
din capitalul bancii.

Jean-Claude Trichet, presedintele bancii centrale europene si conducatorul comisiei, a
numit acordul "o intarire fundamentala a standardelor globale de capital ".
Unul dintre oficialii Asociatiei Bancherilor din Marea Britanie a spus ca "Odata ce noile
reguli si cerinte vor intra in vigoare, acestea ar putea sa imbunateasca stabilitatea bancilor si a
sistemului financiar". "Tranzitia este critica datorita faptului ca noile reglementari extrag bani
din economie." "Consecinta [acestor reglementari] este ca, costul creditelor, pretul pe care cel ce
imprumuta il plateste pentru bani imprumutati, va creste. Era banilor ieftini s-a terminat",
relateaza 'The Telegraph'.
Bancile europene din Germania, Spania, Portugalia, Grecia si Franta este posibil sa fie
lovite cel mai puternic de aceste noi reguli, datorita fapului ca acestea, in general, sunt cel mai
putin capitalizate.
Mai multe banci din Europa au avertizat ca noile reguli vor ridica costurile creditelor si
vor restrictiona imprumuturile, amenintand astfel redresarea economica. Bancile europene sunt
mai putin capitalizate decat cele din Statele Unite si este posibil ca sa fie fortate sa obtina fonduri
aditionale. Cea mai mare banca din Germania, Deutsche Bank, a anuntat deja planuri pentru
vinderea de actiuni in valoare de cel putin 9,8 miliarde euro. Este de asteptat ca alte banci mari
europene sa urmeze.
Un profesor de la Scoala Europeana de Afaceri, citat de 'Deutsche Welle' a spus ca:
"Toate aceste afirmatii a unei posibile incetiniri economice datorita noilor reguli bancare sunt
exagerate. Desigur, momentul pentru o astfel de masura nu este unul ideal."
In intreaga Europa, bancile au solicitat insistent ca reglementarile de la Basel, care sunt
negociate de mai mult de un an de zile, sa fie unele mai usoare.

8.5. Gradul de suficienţă a capitalului bancar
Suficienţa sau adecvarea capitalului ca măsură restrictivă impusă băncilor înseamnă,
în fapt, stabilirea convenţională a mărimii capitalului funcţie de anumite criterii care au fost
propuse şi acceptate de parteneri.
Gradul de suficienţă a capitalului sau, în conformitate cu Acordul de la Basel, „norma
Cooke”, se determină ca raport între CNT şi activele ponderate la risc:
GsC 

CNT
*100%
Ar

Având în vedere diversitatea activelor angajate şi faptul că, în funcţie de
caracteristicile lor, ele sunt expuse în mod diferit la risc, s-a încercat o omogenizare prin

împărţirea lor pe mai multe clase de risc. Astfel pentru determinarea activelor ponderate la risc
Ar, toate activele bancare se separă în patru categorii mari, reeşind din posibilitatea de a le pierde
în urma apariţiei factorilor de risc de credit (de nerambursare). Reeşind din acestă ordine de idei,
cele mai puţin riscante active sunt acele existente la bancă sub formă de bani în casierie sau pe
cont la BNM sau sub formă de bonuri de trezorerie, iar cele ma riscante sunt creditele acordate
clientelei, care au o probabilitate mai mare de a nu fi rambursate. În corespundere cu această
logică de idei, activele se ponderează cu coieficienţii de risc 0%, 20%, 50%, şi 100% după cum
urmează:
1. Categoria 0 procente
 Numerar
 Conturile la Banca Naţională inclusiv rezervele obligatorii
 Cambii de trezorerie
 Partea creditelor asigurate cu depozite băneşti consemnate la banca care a acordat creditul
2. Categoria 20 procente
 Numerar – instrumente în proces de încasare
 Hârtii de valoare de stat
 Creditele garantate de către Guvernul RM sau asigurate prin Hârtii de valoare de stat
 Depozitele în băncile Moldovei şi ale ţărilor membre ale Organizaţiei de Cooperare şi
Dezvoltare Economică 2
 Plasamentele la termen mai mare de un an în băncile Moldovei şi ale ţărilor membre ale
Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică
3. Categoria 50 procente
 Activele asigurate prin prima ipotecă rezidenţială, în stare de acumulare a dobânzii
 Depozitele şi plasările pe termen scurt în băncile altor ţări (cu excepţia OCDE şi Republicii
Moldova)
 Acreditivele pentru care banca duce răspundere materială în cazul neexecutării

2

ţările-membre ale OCDE: Australia, Austria, Belgia, Marea Britanie, Germania, Grecia, Danemarca, Irlanda,

Islanda, Spania, Italia, Canada, Luxemburg, Mexic, Ţările de Jos, Noua Zeelandă, Norvegia, Portugalia, SUA,
Turcia, Finlanda, Franţa, Cehia, Elveţia, Suedia, Japonia.

4. Categoria 100 procente
 Teren, clădiri, utilaje
 Credite curente şi fără dobândă
 Altele, nereflectate în alte categorii
Trebuie să ţinem cont, de asemenea, de faptul că băncile sunt din ce în ce mai implicate
în operaţiuni extrabilanţiere, care nu presupun utilizări efective a resurselor bancare, ci numai
angajamente luate de bancă în favoarea terţilor. Aceste angajamente însă, determină o
expunere la risc a instituţiei bancare. Astfel, pe baza unor coeficienţi de conversie, se pot
include în determinarea activelor ponderate la risc şi aceste operaţiuni. Se utilizează
următoarele clase de risc:
-

clasă de risc 20%:

- scrisori de credit comercial;

-

clasă de risc 50%:

- facilităţi de emitere a obligaţiunilor; angajamente şi linii de credite

mai mari de un an;
-

clasă de risc 100%: - convenţii de vânzare şi răscumpărare de active; garanţii de credit.

Factorii calitativi care influenţează la suficienţa capitalului bancar sunt:
 Gradul de eficienţă a managementului băncii, de care depinde volumul de beneficiu
nerepartizat, ce va rămâne la dispoziţia băncii la sfârşitul exerciţiului financiar.


Modul de formare şi estimare a profitului.

 Sistemul fiscal, de care depinde nivelul impozitului pe profit, respectiv volumul profitului
net, rămas la dispoziţia băncii.
 Capacitatea acţionarilor de a aduce noi aporturi în proces de emisiune suplimentară şi
subscriere la acţiuni.
 Capacitatea băncii de a satisface necesităţile financiare actuale şi cele viitoare
 Gradul de evoluţie a pieţii produselor bancare, ce determină gradul de risc, implicat activităţii
bancare

Bibliografie
1. Legea instituţiilor financiare nr.550-XXII din 21.07.1995 // Monitorul Oficial al Republcii
Moldova. -1996. - Nr.1 din 01.01.1996.
2.

Stoica Maricica. Management bancar. Economica, Bucureşti, 2000

3.

Лаврушин О.И. Банковский менеджмент. Издательство: «Кнорус», Москва, 2009