Metode metode penelitian pendidikan (2)
Metode de lucru in istoriografia romaneasca in perioada interbelica
Probleme:
1. Metode si tendinte de cercetare in istoriografia romaneasca interbelica
2. Istorici care au sustinut ideea de unitate nationala
3. Contributiile metodologice ale lui N. Iorga
4. Scoala Noua si “noile” principii metodologice
Istoriografia romaneasca in perioada interbelica este o istoriografie extrem de diversa,
bogata si in acelasi timp integrata in ritmul istoriografiei europene. O precizare se impune;
modelele spre care se indreapta privirile specialistilor romani se schimba, interesul pentru
modelele istoriografice din lumea germana scade si din ce in ce mai des vor fi invocate cele
din lumea franceza si italiana. Faptul poate fi explicat si prin existenta celor doua scoli
romanesti din Franta (Fontenay –aux-Roses) si din Italia (Roma), in care se pregateau tinerii
specialisti si care editau doua publicatii importante in peisajul stiintific: Mélanges de l’Ecole
roumaine en France si Ephemeris Dacoromana. Prin comparatie cu istoriografia occidentala a
acestei perioade, istoriografia romaneasca are si accente nationale; istoricii se aflau pusi in
fata necesitatii constituirii unei identitati nationale si au inteles sa slujeasca acest ideal.
Junimea si Scoala critica au combatut la sfarsitul veacului al XIX-lea istoriografia romantica,
angajata in problemele contemporane si mai putin scrupuloasa in cercetarea faptelor ,
opunandu-I o istoriografie precisa pe care o voiau rupta de politica. In perioada interbelica se
manifesta o detasare de aceste idealuri, odata saltul realizat in domeniul metodei, istoria
trebuia sa revina la rolul sau social explicand trecutul prin raportare la prezent si la
necesitatile societatii contemporane. Aspectul national estompat la sfarsitul secolului al XIXlea a devenit din nou vizibil in cele mai reprezentative opere ale generatiei care infaptuise
Unirea din 1918. Mai trebuie mentionat si faptul ca istoricii acestor ani au fost, multi dintre ei,
angajati in viata politica. Nicolae Iorga este un elocvent exemplu; a fost implicat in viata
politica si nu s-a multumit in scrierile sale cu o cercetare critica asupra evenimentelor, ci a
incercat sa retraiasca trecutul si sa-l puna in slujba idealurilor nationale.
Perioada interbelica este in istoriografia si perioada in care aproape toate problemele
istoriei romanilor au fost abordate pe baza unor documente noi si pornind de la principii
metodologice diversificate. Aceasta efervescenta a fost vizibila si in crearea de institute de
cercetari si publicarea revistelor. In 1914 este intemeiat la Bucuresti Institutul de studii sudest- europene, in 1931 Institutul de istorie nationala si in 1937, din initiativa lui Iorga,
Institutul de istorie universala. La Iasi, din initiativa lui Ion Minea se infiinta Institutul de
istoria romanilor A.D.Xenopol (1941). Din 1915, Iorga incepe sa editeze Revista istorica in
care isi propunea sa publice mai ales articole bazate pe documente inedite. In 1924 aparea sub
conducerea lui Vasile Parvan revista de arheologie Dacia si in acelasi an, C.Moisil intemeia
Revista arhivelor. In 1931 a aparut Revista istorica romana, care va grupa in jurul sau tanara
generatie de istorici si va deveni oglinda noilor principii metodologice. La Iasi, Minea publica
in 1925, revista Cercetari istorice devenita mai tarziu Studii si cercetari istorice si la Cluj
aparea din 1934, Revue de Transylvanie
Personalitatea care domina peisajul istoriografic interbelic este Nicolae Iorga (18711940). El a pornit in definirea metodei de lucru de la aceleasi comandamente metodologice
pozitiviste prezente in manifestul de la 1876 din Revue Historique pe care insa le va depasi si
se va distanta in timp de ele. Opera lui Iorga este dificil de incadrat intr-o caracterizare
globala. Numai cantitativ ea este coplesitoare; Iorga este autorul a peste 1300 carti si mai bine
de 20000 de articole abordand domenii foarte variate si in maniere diferite. In primii ani ai
carierei sale a fost un mare admirator al lui Leopold von Ranke, fiind atunci convins ca istoria
trebuie sa fie doar o expunere sistematica de fapte. Spre sfarsitul carierei s-a apropiat mai
mult de modelul francez invocandu-l pe Jules Michelet. In maniera scolii franceze aspira la o
istorie totala, care sa imbratiseze toate aspectele trecute ale umanitatii. In prefata la
Istoriologia umana, lucrare ramasa neterminata si care se voia o asemenea istorie globala a
civilizatiilor, nota: “As fi vrut, din partea mea, sa am mai mult talent poetic pentru a fi mai
aproape de adevar.”
Iorga definea metoda1[1] ca reprezentand “punerea in legatura a tot ceea ce vezi, tot ce
ai inainte, cu tot ce ai imprejur si cu tot ce se poate desemna in fata.” Doua metode de lucru
pot fi folosite in scrierea istoriei: “metoda care urmareste metodic problema” si “metoda care
ajunge la rezultat inainte de a fi urmarit normal datele pe care le prezinta experienta umana in
raport cu celelalte metode.” In scrierea istoriei este de preferat “umila , dar sigura metoda
istorica obisnuita sa se sprijine pe afirmatia contemporana, sa intrebuinteze logica
dezvoltarilor omenesti si mai ales sa priveasca orice chestiune din mai multe laturi.”
Recomandarea pe care Iorga o face istoricului este de a porni de la izvor, dar nu de a fetisiza
izvorul, ci de a-l completa cu altceva, un altceva care vine din personalitatea si cultura celui
care foloseste izvorul. Prin accentuarea asupra muncii de organizare a materialului se produce
o schimbare de optica fundamentala fata de principiile clasice ale pozitivismului pe cat de
radicala pe atat de semnificativa.
Un alt aspect al metodologiei lui N. Iorga este circumscrierea istoriei nationale
cadrului istoriei universale, ca singura modalitate de a face istoria nationala inteligibila.
“Istoria nationala nu se poate aseza decat pe harta mai larga a istoriei universale si sunt
fenomene de istorie universala care se vad in mic in istoria nationala. Pentru ca istoriile
nationale sa fie intelese in aceasta forma mai mica trebuie sa le vada cineva in proportii cu
mult mai mari, pe care civilizatiile nationale si statele nationale nu le pot avea in aceiasi
masura.' Aceasta tratare a fenomenului istoric in totalitatea lui si integrarea nationalului in
universal este o optiune metodologica proprie inceputului veacului al XX-lea. Metoda
comparatista fusese sustinuta de Henri Pirenne si va deveni o metoda uzuala la istoricii Scolii
de la Annales. La congresul stiintelor istorice de la Zurich din 1938, Michel Lheritier
propunea chiar incercarea de a depasi o istorie universala traditionala bazata numai pe metoda
comparatista si realizarea unei istorii dinamice centrate pe raporturile intre popoare.
Indepartarea de rigoarea metodologica a pozitivismului imprimata de Nicolae Iorga
avea sa fie amendata, in deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, de catre Constantic
C.Giurescu in numele noii scoli istoriografice alcatuita din tinerii grupati in jurul Revistei
Istorice Romane (C.C.Giurescu, P.P.Panaitescu, Gheorghe Bratianu, etc.) Prilejul a fost oferit
de aparitia in 1930 a variantei romanesti a sintezei lui Nicolae Iorga, Istoria Romanilor si a
civilizatiei lor, care fusese publicata in 1922 in limba franceza, la Paris. Dedicandu-i ample
comentarii in paginile “Revistei Istorice Romane” C.C.Giurescu intelege sa reafirme
principiile de sorginte pozitivista ale Scolii Noi istoriografice. Referindu-se la metodologia
istorica, C.C.Giurescu amintea necesitatea ca informatia istorica sa fie completa si, in orice
1
caz, esentiala, iar gruparea si confruntarea ei sa se faca potrivit regulilor consacrate ale
metodologiei pozitiviste. Intre acestea se afla intemeierea oricaror informatii numai pe
documente istorice irefutabile si abtinerea de la a introduce orice fel de pareri personale sau
idei preconcepute. In acest context sunt
Probleme:
1. Metode si tendinte de cercetare in istoriografia romaneasca interbelica
2. Istorici care au sustinut ideea de unitate nationala
3. Contributiile metodologice ale lui N. Iorga
4. Scoala Noua si “noile” principii metodologice
Istoriografia romaneasca in perioada interbelica este o istoriografie extrem de diversa,
bogata si in acelasi timp integrata in ritmul istoriografiei europene. O precizare se impune;
modelele spre care se indreapta privirile specialistilor romani se schimba, interesul pentru
modelele istoriografice din lumea germana scade si din ce in ce mai des vor fi invocate cele
din lumea franceza si italiana. Faptul poate fi explicat si prin existenta celor doua scoli
romanesti din Franta (Fontenay –aux-Roses) si din Italia (Roma), in care se pregateau tinerii
specialisti si care editau doua publicatii importante in peisajul stiintific: Mélanges de l’Ecole
roumaine en France si Ephemeris Dacoromana. Prin comparatie cu istoriografia occidentala a
acestei perioade, istoriografia romaneasca are si accente nationale; istoricii se aflau pusi in
fata necesitatii constituirii unei identitati nationale si au inteles sa slujeasca acest ideal.
Junimea si Scoala critica au combatut la sfarsitul veacului al XIX-lea istoriografia romantica,
angajata in problemele contemporane si mai putin scrupuloasa in cercetarea faptelor ,
opunandu-I o istoriografie precisa pe care o voiau rupta de politica. In perioada interbelica se
manifesta o detasare de aceste idealuri, odata saltul realizat in domeniul metodei, istoria
trebuia sa revina la rolul sau social explicand trecutul prin raportare la prezent si la
necesitatile societatii contemporane. Aspectul national estompat la sfarsitul secolului al XIXlea a devenit din nou vizibil in cele mai reprezentative opere ale generatiei care infaptuise
Unirea din 1918. Mai trebuie mentionat si faptul ca istoricii acestor ani au fost, multi dintre ei,
angajati in viata politica. Nicolae Iorga este un elocvent exemplu; a fost implicat in viata
politica si nu s-a multumit in scrierile sale cu o cercetare critica asupra evenimentelor, ci a
incercat sa retraiasca trecutul si sa-l puna in slujba idealurilor nationale.
Perioada interbelica este in istoriografia si perioada in care aproape toate problemele
istoriei romanilor au fost abordate pe baza unor documente noi si pornind de la principii
metodologice diversificate. Aceasta efervescenta a fost vizibila si in crearea de institute de
cercetari si publicarea revistelor. In 1914 este intemeiat la Bucuresti Institutul de studii sudest- europene, in 1931 Institutul de istorie nationala si in 1937, din initiativa lui Iorga,
Institutul de istorie universala. La Iasi, din initiativa lui Ion Minea se infiinta Institutul de
istoria romanilor A.D.Xenopol (1941). Din 1915, Iorga incepe sa editeze Revista istorica in
care isi propunea sa publice mai ales articole bazate pe documente inedite. In 1924 aparea sub
conducerea lui Vasile Parvan revista de arheologie Dacia si in acelasi an, C.Moisil intemeia
Revista arhivelor. In 1931 a aparut Revista istorica romana, care va grupa in jurul sau tanara
generatie de istorici si va deveni oglinda noilor principii metodologice. La Iasi, Minea publica
in 1925, revista Cercetari istorice devenita mai tarziu Studii si cercetari istorice si la Cluj
aparea din 1934, Revue de Transylvanie
Personalitatea care domina peisajul istoriografic interbelic este Nicolae Iorga (18711940). El a pornit in definirea metodei de lucru de la aceleasi comandamente metodologice
pozitiviste prezente in manifestul de la 1876 din Revue Historique pe care insa le va depasi si
se va distanta in timp de ele. Opera lui Iorga este dificil de incadrat intr-o caracterizare
globala. Numai cantitativ ea este coplesitoare; Iorga este autorul a peste 1300 carti si mai bine
de 20000 de articole abordand domenii foarte variate si in maniere diferite. In primii ani ai
carierei sale a fost un mare admirator al lui Leopold von Ranke, fiind atunci convins ca istoria
trebuie sa fie doar o expunere sistematica de fapte. Spre sfarsitul carierei s-a apropiat mai
mult de modelul francez invocandu-l pe Jules Michelet. In maniera scolii franceze aspira la o
istorie totala, care sa imbratiseze toate aspectele trecute ale umanitatii. In prefata la
Istoriologia umana, lucrare ramasa neterminata si care se voia o asemenea istorie globala a
civilizatiilor, nota: “As fi vrut, din partea mea, sa am mai mult talent poetic pentru a fi mai
aproape de adevar.”
Iorga definea metoda1[1] ca reprezentand “punerea in legatura a tot ceea ce vezi, tot ce
ai inainte, cu tot ce ai imprejur si cu tot ce se poate desemna in fata.” Doua metode de lucru
pot fi folosite in scrierea istoriei: “metoda care urmareste metodic problema” si “metoda care
ajunge la rezultat inainte de a fi urmarit normal datele pe care le prezinta experienta umana in
raport cu celelalte metode.” In scrierea istoriei este de preferat “umila , dar sigura metoda
istorica obisnuita sa se sprijine pe afirmatia contemporana, sa intrebuinteze logica
dezvoltarilor omenesti si mai ales sa priveasca orice chestiune din mai multe laturi.”
Recomandarea pe care Iorga o face istoricului este de a porni de la izvor, dar nu de a fetisiza
izvorul, ci de a-l completa cu altceva, un altceva care vine din personalitatea si cultura celui
care foloseste izvorul. Prin accentuarea asupra muncii de organizare a materialului se produce
o schimbare de optica fundamentala fata de principiile clasice ale pozitivismului pe cat de
radicala pe atat de semnificativa.
Un alt aspect al metodologiei lui N. Iorga este circumscrierea istoriei nationale
cadrului istoriei universale, ca singura modalitate de a face istoria nationala inteligibila.
“Istoria nationala nu se poate aseza decat pe harta mai larga a istoriei universale si sunt
fenomene de istorie universala care se vad in mic in istoria nationala. Pentru ca istoriile
nationale sa fie intelese in aceasta forma mai mica trebuie sa le vada cineva in proportii cu
mult mai mari, pe care civilizatiile nationale si statele nationale nu le pot avea in aceiasi
masura.' Aceasta tratare a fenomenului istoric in totalitatea lui si integrarea nationalului in
universal este o optiune metodologica proprie inceputului veacului al XX-lea. Metoda
comparatista fusese sustinuta de Henri Pirenne si va deveni o metoda uzuala la istoricii Scolii
de la Annales. La congresul stiintelor istorice de la Zurich din 1938, Michel Lheritier
propunea chiar incercarea de a depasi o istorie universala traditionala bazata numai pe metoda
comparatista si realizarea unei istorii dinamice centrate pe raporturile intre popoare.
Indepartarea de rigoarea metodologica a pozitivismului imprimata de Nicolae Iorga
avea sa fie amendata, in deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, de catre Constantic
C.Giurescu in numele noii scoli istoriografice alcatuita din tinerii grupati in jurul Revistei
Istorice Romane (C.C.Giurescu, P.P.Panaitescu, Gheorghe Bratianu, etc.) Prilejul a fost oferit
de aparitia in 1930 a variantei romanesti a sintezei lui Nicolae Iorga, Istoria Romanilor si a
civilizatiei lor, care fusese publicata in 1922 in limba franceza, la Paris. Dedicandu-i ample
comentarii in paginile “Revistei Istorice Romane” C.C.Giurescu intelege sa reafirme
principiile de sorginte pozitivista ale Scolii Noi istoriografice. Referindu-se la metodologia
istorica, C.C.Giurescu amintea necesitatea ca informatia istorica sa fie completa si, in orice
1
caz, esentiala, iar gruparea si confruntarea ei sa se faca potrivit regulilor consacrate ale
metodologiei pozitiviste. Intre acestea se afla intemeierea oricaror informatii numai pe
documente istorice irefutabile si abtinerea de la a introduce orice fel de pareri personale sau
idei preconcepute. In acest context sunt